Plăcerea de a fi prost

foto: ziare.com

Plăcerea de a fi prost

Mie-mi place să fac pe prostul. Nu, nu să fiu, ci doar să mă prefac. Ca să fii prost cu adevărat trebuie să faci mereu pe deșteptul, iar asta pe mine nu mă aranjează. Ideea că mâine mă voi trezi cu gândul de a fi prostul satului nu numai că mă amuză, dar parcă și trăiesc viața altcuiva, ca un actor perfect mulat pe rolul carierei sale.
De exemplu, mâine, când voi juca – magistral, sper! – rolul prostului, îmi propun să fiu senină și cretină, orice ar fi și orice s-ar întâmpla.
Dacă am iar roata din drepta față dezumflată, zâmbesc frumos și nu mă enervez, chiar dacă știu că asta mi se întâmplă mereu atunci când parchez într-un loc plin de sticlă spartă. Mă gândesc senin că asta-i soarta ei de roată, să fie înțepată de sticlă chiar și atunci când doarme.
Dacă în trafic mă înjură vreun domn, mâine cu siguranță îi zâmbesc cu drăgălășenie, desigur tâmp, și trec mai departe, pentru că era un compliment mascat.
Dacă întâlnesc vreunul din specimenele, deloc rare, care nu știu să scrie nimic mai mult în afara unor jalnice compuneri de clasa a treia, și uneori nici pe acelea, dar conduc instituții si destine, să surâd iar, pentru că așa-i normal de fapt, în lumea lor de cretini în care ei sunt cei dintâi, vorba lui nenea Iancu. Dacă vâd azvârlite-n drum niscaiva cratime pierdute dintre filele carnetelor de student ale jurnaliștilor de bârfe, să nu mă aplec să le ridic, să ridic din umeri cu naivitate și să-mi spun că acele cratime rătăcite nu-s deloc esențiale limbii române.
Iar, spre seară, să ascult zâmbind cele mai mari minciuni pe care le poate debita un prieten bun, iar eu, dulce și suavă, să-l rog să nu mai argumenteze, că e foarte firesc să-l cred fără explicații.
De fapt, sunt multe modele de prostie pe care le pot îmbraca mâine. Și în orice zi din viață aș vrea eu.
Dar mă întreb retoric: plăcerea de a fi prost ține doar de dorința de a nu te evidenția de turmă? Oare chiar voi trăi 100 de ani dacă nu-mi pasă de urâtul și nedreptul din jurul meu? Și dacă da, chiar e mai bine să fii 100 de ani cioară în loc de 1 an vultur?
Ca să mă dau deșteaptă – adică plenitudinea de prost – o să subliniez că dilemele astea existențiale sunt aproape la fel, dacă nu chiar mai tari ca ale lui Hamlet.
Dar nu azi începe jocul, așa că o s-o las pe mâine.

Carmen Voinea-Răducanu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *