Aventuri cu același Dior, aceeași rată, dar alte personaje
Bre, n-am gândit că mă voi înturna la seria “Halucinanta și adorata mea Românie” așa degrabă, da’ iote-mă-s! Pentru că azi m-am întors la Urziceni – tot cu rata, of cors! – ca să mă prindă proxima (anunțată deja) înzăpezire cu viforniță tot acolo, pen’ca deja m-am obișnuit, voila și episodu’ următor.
Drumul de întoarcere nu m-a mai amuzat așa de tare, ca să fiu pe deplin sinceră. Și, credeți-mă, după experiența de ieri, abia așteptam să mă urc iar în motopârță și să explorez lumea aceea colorată precum mărgelele de Mardi Gras la New Orleans.
În primul rand, pentru că lumea n-a mai fost așa de amestecată ca ieri, era plin de studențime. Sigur, nu numai. Lângă mine – am stat la geam, fix in spatele lu’ nea șoferu’, pe partea cu câte două locuri – a stat o fetișcană cu o tabletă-n brațe și o paporniță plină cu recipiente goale din plastic. Cred că mergea acasă să le facă plinul. Bine, o să ziceți că am avut noroc, că nu mi-a mai stat o fesă pe lângă scaun. Așa e, da’ am amorțit rău, că nu mă mai puteam mișca, eram ca prinsă într-o menghină și Dioru’ meu suferă de claustrofobie. Înainte de ea statuse cam un minut un june, student și el, care citea dintr-o carte (!!!) si i-a cedat locul când a văzut-o că se urcă!!! Ce chestie, n-am mai văzut manifestări d-astea de peste două decenii! Sau o fi doar pentru că merg eu cu mașina personală și nu aud decât înjurături de mame și sfinți și nu văd decât șoferi care nu-mi dau prioritate deși legislația e de partea mea?
Nici 50 de călători n-am mai fost, eram cel mult 60-70. Porcul pus pe microbuz ne mai lipsea și o negresa cu turban pe cap. Una de aia cu o butelcă cu rom in mână, ieșită să se răcorească măcar pe jumate în afara geamului lipsă. Altfel am fi fost ca în autobuzele alea celebre din America Latină. Și minus gerul, tăicuță, că te luau junghiurile în capul pieptului de frig ce era.
Bai, fraților și surorilor, și-am mers, și-am mers și nu mai ajungeam. Da’ ce zic eu am mers, că de fapt am stat, și-am stat, și iar am stat, de-am făcut de la Bucur Obor și până la pod la intrarea în Afumați numa’ o oră și jumătate, în loc de vreo 10-15 minute cu opriri cu tot. Acu’ nici măcar nu ne-am oprit vreo clipită! Bine, nu că opririle ar conta în economia situației, că am observat că pleacă nea șoferul din stație cănd tu încă nu ți-ai adunat picioru’ unu lângă picioru’ doi, tre’ să ai exercițiu de sprinteneală și agerime lucrat la ‘a mai titrată sală de gym ca să nu-ți frângi vreun os.
Ce să zic, în afară de un intermezzo cu un nenea polițist de la rutieră, care băgându-și capul adânc pe geamul șoferului – că se cunoșteau -, a zărit pălăria lu’ soacră-sa între băiatul cu cartea și două sacoșe de la Ikea, a salutat-o respectuos și grijuliu “mama soacra, sar’na, are băiatu` ăsta grijă de matale sau îi ridic permisu’ și-i sparg și caucioacele?” altceva mai interesant n-a fost.
Și, sigur, în afară de faptul că după aproape 3 ore petrecute în rata care în zile normale face maximum o oră, aș fi ucis pentru o toaletă. Sau în afară de aglomerația infernală de pe DN2. În sens invers era o coadă de mașini – tiruri, camioane, autoturisme – lungă de vreo 20 de km. Nu mergeau, stăteau pe loc, cică centura Bucurestiului era blocată complet – am aflat asta de la șofer, care a vorbit tot drumul la telefon – fără handsfree – cu dispecerul și colegii, anunțându-i că pentru intrarea în București au nevoie de vreo 6 ore.
Ah, era să uit! Am beneficiat de un cu totul alt repertoriu tura asta, am avut muzică latino. E drept, aceeași melodie de vreo 40 de ori, telefonul șoferului asta avea setat și cum i-a sunat continuu timp de niște ore, m-a tâmpit cu “morena, morena” sau “baila, baila” sau cam așa ceva.
Dacă am fi ajuns în timpul estimat, pe bune că ar fi fost o altă experiență plăcută, dar m-a traumatizat timpul prea lung departe de toaletă și de tutun, plus că stăteam claie peste grămadă, ca niște guvizi în cala unui pescador aflat în apogeul reușitei pescărești.
Așa că, de două ori cu rata într-o viată eu cred că ajunge.
Data viitoare mă duc la București cu mașina mea, cu muzica mea, cu telefonul meu, cu țigările mele și cola zero a mea.
Va salut de la Urziceni!
Oricum, jurnalul de navetistă continuă.
Din seria “Halucinanta și adorata mea Românie”
Capitolul “Sfârșitul civilizatiei și începutul sfârșitului”
Carmen Voinea Răducanu
Posturi similare:
- Real Hypermarket – un altfel de frectie romaneasca cu iz nemtesc
- Pe aici nu se trece, fraierilor!
- Poveste de pe drumuri
- Gore din Cluj la Dan Capatos in emisiunea “Un show pacatos”
- Ciorba de pui care te lesina